Pluviophile ❤

Mz Ralu ca imi trimiti chestii din astealante la orele tarzii ale noptii.
" Când o persoană pleacă din viaţa ta, îţi rămân urme adânci prin inimă.
Cu toţii am trecut prin asta şi cu toţii ştim bine cum e. Nu e persoană ce să nu fi suferit, să nu fi plâns noaptea, să nu fi făcut vreo prostie din acest motiv sau să nu fi jurat iubire eternă persoanei greşite.
Şi totuşi, când acea persoană pleacă…noi rămânem goi.
Am dat şi am dat şi am tot dat până am rămas doar cu semne, doar cu urmele acelei persoane prin noi. Şi trăim aşa, fără cea mai bună parte a noastră, pentru că asta am pierdut. Începem să trăim cu ura şi cu durerea, ce ne ţin de urat de parcă ar fi cele mai bune prietene ale noastre.
Şi zilele trec, rănile se vindecă, semnele rămân. Partea noastră bună începem să o reconstruim cu calm, mult calm şi timp. Ne oferim timp, ne dedicăm nouă în cel mai frumos şi sublim sens al vieţii. Atunci renaştem, ne redescoperim şi construim ce am avut mai bun sub o nouă şi frumoasă formă.
Suntem din nou, gata de a iubi. Sau să zic mai bine, gata de a fi distruşi iar?
Dar nu ne pasă, că aşa suntem noi oamenii. Trăim din ce ne face să suferim. Trăim prin inimile altora şi respirăm iubirea ce ne vine dată.
Aşa e mereu şi aşa va fi mereu. Asta nu se schimbă şi nici noi nu ne schimbăm. Comitem aceleaşi greşeli într-o formă nouă şi abstractă, iubim iar, şi iar, şi iar cu mai multă pasiune şi cu mult mai mult chef de a simţi buze moi şi mâini ce ni se plimbă suav prin păr.
Ăştia suntem şi ne e bine aşa. Mie îmi e bine aşa.
Şi totuşi, ce vreau eu să vă zic, e ce se întâmplă după renastearea asta completă, ce se întâmplă după ce lăsăm o nouă persoană să între în inima noastră.
Ei bine, atunci, fără pic de siguranţă pe noi permitem acelei persoane să ia partea noastră bună, deabea reconstruită, şi să aibă grijă de ea.
Permitem acelei persoane să calce semnele lăsate de altcineva şi să ne facă să uităm de tot.
Permitem acelei persoane să ne facă să fim în al doişpelea cer, nu al nouălea şi permitem acelei persoane să ne fie tot şi să fim tot pentru ea.
Dar riscăm. Riscăm tot ce avem mai bun, iar. Riscăm să rămânem răniţi şi să ne împrietenim iar cu ura şi durerea. Ştim asta dar nu ne pasă.
Vrem iubire cum un flămând hrană; vrem iubire cum un însetat apă. Vrem iubire cum avem nevoie de aer. Şi iubim nebuneşte, în puţin timp poate, un străin sau nu. Iubim iar, aproape ca şi prima dată.
Dar de ce? Pentru că avem nevoie.
Pentru că acea persoană, la rândul ei va astupa golurile, ne va face să uităm, ne va face să fim bine iar.
Acea persoană e medicament pentru fiecare rană, lacrimă, suferinţă avută şi făcută.
Şi când va pleca, pentru că va pleca şi ea, vom suferi iar, da, dar…acea persoană ne-a vindecat mai mult decât orice altcineva.
Eu ştiu asta.
Aşa că vindecă-mă cum ştii tu mai bine. Ai grijă de mine cum ştii tu mai bine.
Iubeşte-mă cum ştii tu mai bine. "

View more