Greta. ∆

"Era în autobuz, se ducea la şcoală. Aceleaşi fețe, acelaşi loc. Acelaşi oraş. Se uita pe fereastră, ochii ei se uitau la acel peisaj gri şi trist. Tristă. Poate număra picăturile de apă ce încet picurau pe sticlă. Poate vroia să rupă sticla aia şi să scape. Să alerge prin ploaie desculță. Nu mai avea nimic. Ia fost de ajuns un moment, o vorbă în plus ca să piarda totul, chiar şi pe ea însuşi. S-a pierdut. A pierdut zâmbetul ei, puterea şi ochii ei ce străluceau. Autobuzul s-a oprit, s-a dat jos şi încet mergea pe strada aia care ajungea la şcoală. Mereu întârzia. Ura mulțimea. Prefera să intre singură, în linişte.
În clasă toți şopteau, vorbeau dar ea nu făcea nimic. Uneori rupea câte un zâmbet mic, ca să nu atragă atenția nimănui.
Treceau minutele, orele, zilele. Ea pierdea timpul scriind poezii care nimeni, niciodată nu era să le citească şi povestiri care nu era să le spună nimănui. Nimeni nu o observa, era bravo ca să se ascundă. Zâmbete stinse. Ca şi ochii ei. Acei ochi verzi. Acei ochi stinşi care demult nu au simțit gustul fericirii. Ochii ei, care nu mai dădeau nici un semn de viață. Deja prea mult timp au strigat ajutor, în zadar. Era obosită. A decis să se abandoneze în mâinile destinului şi ceea ce era să se întâmple n-o interesa. Vroia doar să se întâmple ceva, cât mai repede.
S-a terminat şi această zi de şcoală. Se întorcea acasa, însoțită de muzică şi cufundată în gândurile ei. Nici în seara aia n-a mâncat nimic. S-a închis în camera ei şi a pus muzică. S-a culcat pe pat, a îmbrățişat perna şi a adormit, gândindu-se. Gândindu-se la marea furtunoasă, la pescăruşii ce zburau deasupra mării. La senzația vântului ce îți mângâie pielea. Cum ar fi dacă ea ar putea să zboare? Să zboare departe de durere, de probleme. Să se ascundă pe un nor.
S-a trezit. Nimic nu s-a schimbat, şi ea încă nu avea aripi. Nu s-a trezit pe un nor, dar în acelaşi pat. Era dezamăgită. S-a dus în baie şi se uita în oglindă. Oglinda reflecta aceiaşi imagine din dimineața precedentă. Părul zburlit, cearcăne, coapsele prea mari şi un zâmbet fals. Un zâmbet ce plânge.
În acea dimineață nu s-a dus la şcoală. Mergea pe strada gri. Era ceață. Unul dintre peisajele de melancolie, care ea le iubea foarte mult. A ajuns pe un pod. Acel pod care o cunoştea mai bine decât toți. Acel pod care a ajutat-o de fiecare dată când ea cădea. O ajuta să se ridice. Acel pod care mereu îi ştergea lacrimile. Fixa apa. Reflexul luminii în apă, şi după întunericul. Nimicul. A ajuns momentul ca ea să învețe să zboare."

View more