Corpul în care ne este închis sufletul are un rost.Realitatea în care suntem e pentru protectia noastra?
Rostul ar fi să putem trăi o miriadă de experiențe, empiric, palpând fibra vieții cu toate asperitățile ei; în formă imaterială, n-am putea simți atingeri calde, nici ploaia de vară sau fulgii ăia coloși pe care-i prinzi uneori în palmă și-i vezi dezagregându-se, nici vântul ăla strașnic care te izbește multilateral și-ți lasă pielea de găină; formele noastre suferă metamorfoze, dar atâta vreme cât palpită viață-n trup, putem zâmbi și ne putem roti capetele spre oricare direcție o percepem mai senină, putem sări-n băltoace, la fel de bine putem cuprinde cu brațe nesătule arbori seculari; ne putem tăvăli pe pături de frunze într-o toamnă arămie, care te împresoară cu lumina ei arzândă; putem doborî obstacole în existențele altora, prin simpla prezență lucidă și vie. Putem îngropa semințe ca să germineze și să nască pământul o nouă înflorire. Avem șanse să plantăm sămânța bunătății în oricine, le putem limpezi ochii când sunt presărați cu funingine. Putem scormoni după fructul creației din noi înșine, le putem imprima copiilor starea de euforie.
Poate că realitatea nu o experimentăm ca să ne protejeze, ci tocmai ca să ne azvârle-n ochiul furtunii, să ne izbească de pereții propriei închisori, să înghițim atâta amar și smoală, până învățăm să trăim ca-n nori în orice decor.
Poate că realitatea nu o experimentăm ca să ne protejeze, ci tocmai ca să ne azvârle-n ochiul furtunii, să ne izbească de pereții propriei închisori, să înghițim atâta amar și smoală, până învățăm să trăim ca-n nori în orice decor.
Liked by:
calvin164
