În primul rând dacă comunicarea dintre voi se limitează la discuțile din mediul online si câteva "revederi" nu înseamna că deja ai o relație stabilă din care rezultă chestiuni sesizabile. Dacă îți sabotezi timpul și confunzi o apropiere amicală cu o relație, atunci te sfătui să-ți revizuiești minuțios lipsa de orientare de care dai dovadă. Mult noroc!
O relație care presupune o implinire reciproca a partenerilor presupune o comunicare profunda. O relatie este asemanatoare unui pod cu cat pilonii care sprijina podul sunt mai puternici, cu atat mai mult rezistenta sa creste. Codependenta in relatie este des intalnita, unele persoane incearca sa-si implineasca idealul prin partener, dezvoltand o proiectie idealizata formata din frustrari. Comunicarea ajuta cei doi parteneri sa-si formeze un echilibru al lor, disfunctionalitatea este provocata de o sumedenie de factori, daca nerezolvarea lor va intarzia sa apara atunci relatia se va narui. Daca unul dintre parteneri va folosi tacerea si va lasa ca lucrurile sa decurga de la sine, normal ca cel de langa el/ea nu va putea ghici, indiferent de vinovat trebuie sa existe o dorinta de a repara mecanismul stricat ce impiedica functionarea prielnica a relatiei. Lipsa de respect, de incredere elimina cu desavarsire echilibrul legaturii dintre cei doi. Lipsa de rabdare, a crea un mediu prielnic de trai intre tine si partenerul tau este nevoie de toleranta si timp din partea amandurora. Odata ce alegi sa-ti continui viata langa cineva trebuie sa faci diferenta intre sine si cel de langa tine.Trebuie sa evoluezi odata cu el/ea, suntem diferiti cu toti, nu ar trebui sa impunem bariere nefolositoare ce amplifica o toxicitate ce elimina orice gram de reusita. Un camin are nevoie dorinta de a forma ceva ce nu exista inainte sau de a corecta ceva ce pare a fi o eroare, intotdeauna prin munca si interesul necesar, se vor gasi solutii pertinente. In orice relatie de cuplu ar trebui sa existe gandul ca peste o anumita bucata de vreme, se va naste un copil, daca mediul dintre cei doi are fisuri disfunctionale, puiul de om va fi afectat de incapabilitatea parintilor.
E toamnă și frenetic văd dansând Frunzele arămii din pomii cei cromatici, Pe jos se așterne un covor plăpând În sunete de rapsodiidin pomi tomnatici.Cu mers suav mă integrez pășind Subtil, cu simetrie îmi țin pasul, Vântul adie încetișor, vuind, Frunzele-și desprinddin pom compasul.Dansează un vals plăcut, melodios Si parcă-s stele brun-strălucitoare, Un ultim dans de bun rămas, maiestuos Și se despart de pom, de lună și de soare…
Și petalele cad. Ne visăm ridicări din tenebre, ca niște învolburări de patimi din care niciodată rostirea nu strânge tot ceea ce gândirea cenzurează nemilos. Când spun petală, știu că minunile țin prea puțin. Doar noi le prelungim în reveriile noastre, scurte și ele ca un geamăt. Dar minunile continuă să reziste înafara noastră, în spațiile pe care le părăsim pentru cel tangibil, când monoton, când alert. Ardem în nechibzuințe. De aici gustul cenușii, amar ca toate pierderile, pe care nu are vreun rost să le mai contabilizăm. Ce-i pierdut pierdut rămâne. Și totuși, trebuie să existe ceva care să compenseze pierderea noastră între detalii. Ceva atât de simplu, că esențialul nu poate fi decât simplu. Dincolo de complexitatea alcătuirii noastre, dincolo de complexitatea universului. Ceva atât de simplu, ca o petală din care ne surâde întregul.
Tabloul în vreme de liniște culorile prind pe obrazul planetei contur în nuanțe multicolore. Vântul, liniștit și el, răsuflă cuminte în adieri care cheamă binele la mai bine, până când stelele tremură blând pe conturul cerului însorit. De dragul sentimentelor tăcute, înflăcărate doar de vise, care cer posibilului imposibilul și de aerul, care caută canale prin care să se deplaseze osmotic înspre văzduhul năclăit în sudoarea pământului viu și activ. Care va deveni astfel curat și sigur, ca o zi târzie de toamnă.
Monotonia este o fabrică de constante ființiale, iar schimbarea cu viziunile sale este un brand care produce variabile ale ființării. Variabilele modelate de sensuri dobândesc stabilitate, își păstrează consistența dată de sensuri, iar constantele pot deveni elemente ale matricei ființiale, mai ales dacă conțin în ele punctele nodale reprezentative pentru destinul omului. Constantele vieții intră în contact cu variabilele fortuite, pline de hazard și necunoscut și decad în fărâme existențiale care rămân în urma a fi-ului și trecutul le exilează în neantul uitării. Variabilele induc oscilații vieții care translatează pozitivul bunei-dispoziții în negativul nefericirii și invers și cu cât omul improvizează mai mult, cu atât mai integral își reactualizează și resetează viața zilnic.
Când cuvintele speranțe au născut, nu şi le doreau abandonate, fără spadă și scut, în castele de iluzii deșarte.Când cuvintele speranţe au dădăcit, şi le doreau cunună pe leagănul iubirii, nu vis bezmetic, rătăcit, izbit de stânca neîmplinirii.Când cuvintele speranţa n-au găsit, la locul tainic de-ntîlnire, dezamăgite, rând pe rând s-au ofilit, otrăvite de cenuşa din ce părea că este realitate Cuvintele oricât de frumos n-ar fi ambalare, nu costă nimic fără fapte...
Crezând că putem fi tot ce vrem Visăm culori vii într-o lume moarta Ne rupem aripi înainte să zburăm Topim povești de zahăr in copilăria spartăNe ascund adesea-n realități Și dormim în vise-nchise Pictăm pereții minții fără vanități Și reaprindem cu mii de baterii camere stinse.
"Mă plictiseşte timpul cu monotonia lui trecere prin liniile tridimensionale sau prin cele unsprezece dimensiuni ale spaţiului dacă vreţi să fiţi la zi cu ultimele calcule cuantice. Timpul rămâne acelaşi în ecuaţia asta aşa că de ciudă l-am închis într-o clepsidră cu nisip stelar să stea captiv să vadă şi el cum este să fii prizonier într-un corp trecător de clepsidră." Viorica Hagianu
Amprente încrustate în pelicula memoriei amintiri mai vechi sau mai noi dureroase sau plăcute până la extaz urme fantomatice distorsionate de timp chipuri întâmplări emoţii toate adunate sau şterse de creier dintr-un capriciu numit supravieţuire rămân doar imaginile care contează. Oare amintirile mor odată cu noi? Sau supravieţuiesc fiinţei noastre în spaţiul eteric ca o promisiune făcută veşniciei.